Lecția de botanică pentru copii
Arta ne oferă un mod inedit de a ne apropia de alte discipline. Curiozitatea celor mici se extinde și în domeniul plantelor. Pe parcursul activităților noastre culturale, cei mici ne surprind cu întrebări despre natură și modul în care aceasta este reprezentată în creațiile artistice. Am ales un mod interdisciplinar pentru a vă aduce la cunoștință 15 flori surprinse în operele unor artiști care au creat în epoci diferite. Botanica, din cele mai vechi timpuri, a reprezentat o sursă de inspirație pentru artiștii din toate timpurile.
Grădinile medievale au fost create pentru a oglindi limbajul codificat al plantelor, care are rădăcini în legendele din mitologie, în folclor sau în operele scrise. În Orient, florile erau folosite drept dovezi sentimentale, iar apoi Occidentul a început să utilizeze mesaje secrete prin intermediul florilor, al ierburilor, al pomilor și al fructelor. Simbolismul florilor a fost utilizat ca element estetic și i-a inspirat pe artiști în realizarea operelor.
Florile reprezentau un mijloc important de comunicare în cadrul poveștilor de prietenie sau de iubire; ele serveau la transmiterea mesajelor în cele mai fermecătoare moduri și contribuiau la elaborarea unui limbaj detaliat. Florilor li s-au atribuit semnificații simbolice în heraldică, în pictură sau literatură, dar și în viața de zi cu zi. Ne putem inspira din artele vizuale și putem învăța cu ajutorul lor știința plantelor. Un tablou poate deveni un fel de atlas botanic.
Denumire științifică: Rosa gallica
Cunoscută ca: Trandafir
Opera: Trandafiri, Theodor Aman
An: 1860 – 1890
Curent: Impresionism, Academism
Muzeu: Muzeul Național de Artă al României, București
Simbol al iubirii, trandafirul (sau roza) era floarea sacră a zeiței Venus (Afrodita). Aflăm dintr-o legendă că, din spuma mării din care a răsărit zeița dragostei, a apărut și o tufă cu spini care, stropită cu nectarul zeilor, s-a acoperit cu flori albe. Este foarte dificil să stabilim exact proveniența mitologică a trandafirului, deoarece există legende conform cărora această floare a luat naștere din zâmbetul lui Cupidon, altele confirmă că rozele provin din părul Aurorei, zeița zorilor sau relatează că zeița Cibele a dat naștere rozelor pentru a stârni invidia lui Venus.
Rosa gallica officinalis, numită și roza farmacistului, este una din primele specii cultivate de trandafir, admirate de greci, romani și de grădinarii medievali. Cele mai multe soiuri europene de trandafir provin, în parte, din acest trandafir. Acest trandafir avea proprietăți medicinale, fiind folosit împotriva durerilor de cap și a altor suferințe.
Trandafirii au fost considerați ambasadori ai iubirii, dar limbajul florilor a stabilit diferențe de semnificații în funcție de culorile petalelor. Trandafirul roșu este un semn al iubirii adevărate, trandafirul alb reprezintă puritatea, melancolia, modestia sau adorația, iar cei roz semnifică mărturisirea dragostei.
Despre trandafirul Crăciunului (Helleborus niger) o legendă povestește că a răsărit din zăpadă din lacrimile unei fete tinere, deoarece aceasta nu avea niciun dar pe care să-l ofere pruncului Isus. Aceste flori, considerate magice, erau așezate pe podele pentru a alunga influențele malefice iar vrăjitorii presărau pulberea obținută prin pisarea petalelor peste mantiile lor pentru a deveni invizibili.
Trandafirii sunt folosiți la prepararea parfumurilor: amestec de uleiuri volatile obținute prin distilarea petalelor și a tulpinilor zdrobite.
Trandafirul este floarea națională a Angliei. În timpul Războiului Rozelor din Anglia (1455-1487) Casa de York a luptat cu Casa de Lancaster. Un trandafir alb era simbolul pentru York iar unul roșu pentru Lancaster. Rezultatul a fost un regat unit care avea ca blazon trandafirul cu petale albe și roșii, simbol al dinastiei monarhice a Tudorilor.
Denumire științifică: Bellis perennis
Cunoscută ca: Părăluța
Opera: Părăluțe, Pierre-Joseph Redouté
An: 1805
Ilustrație în: La Botanique de J. J. Rousseau
Părăluța este o floare comună, una dintre cele mai cunoscute specii de plante sălbatice. Poetul englez Geoffrey Chaucer a denumit-o floarea zilei („day’s eye”, care de-a lungul timpului a devenit „daisy”), deoarece floarea se deschide odată cu răsăritul soarelui, iar tenta rozalie de pe spatele petalelor amintește de culoarea cerului la amurg. Mijlocul unei părăluțe este alcătuit, de fapt, din mai multe floricele galbene minuscule.
Pentru poetul englez P.B. Shelley, această inflorescență era „Floarea constelată ce nu apune niciodată”, în vreme ce, pentru alți poeți, abundența de părăluțe presărate în iarbă era comparată cu sumedenia de constelații împrăștiate pe cer.
În limbajul florilor, părăluța semnifică inocența, frumusețea, loialitatea, puritatea și simplitatea. Ea poate fi întâlnită pe suprafața peluzelor, pe pajiști, în văi și pe malurile râurilor. Părăluța reprezintă aproape 10% din plantele cu flori la nivel mondial și face parte din cea de-a doua familie mare de specii care prezintă inflorescențe.
Părăluțele sunt prezente în cântecele pentru copii și în jocuri, fiind flori ușor de găsit în natură. Ele pot fi folosite la împletirea coronițelor de flori printr-o metodă simplă: despici cu unghia o mică fantă în tulpina părăluței, după care petreci tulpina altei părăluțe prin despicătură și procesul se repetă până la obținerea unei lungimi suficiente care să împodobească părul. Această bucurie, destinată celor mici, este descrisă de Lewis Carroll în primele rânduri ale cărții pentru copii „Alice în Țara Minunilor”:
Alice stătea pe gânduri dacă plăcerea de a împleti un lanţ de părăluțe merita oboseala de a se ridica şi a culege florile; când, deodată, un Iepuraş Alb cu ochi roz a trecut pe lângă ea.
Această floare are însușiri medicinale, fiind folosită de legiunile romane ca astringent: soldații își înmuiau banjadele în sucul acestei flori și le puneau peste răni.
Părăluța este floarea națională a Italiei.
Denumire științifică: Helianthus annuus
Cunoscută ca: Floarea-soarelui
Opera: Autoportret, Antoon van Dyck
An: 1633
Curent: Baroc
Muzeu: Colecție privată
Floarea-soarelui din capodopera „Autoportret”, operă a maestrului flamand Antoon van Dyck, realizată în 1633. Van Dyck a ajuns la Londra în anul 1630, devenind pictorul regelui. Reprezentând alături de portretul său floarea-soarelui, pictorul își exprimă profundul devotament față de regele Carol I al Angliei.
Originară din Americi, Helianthus este denumită după zeul soarelui, Helios și după florile ei mari asemănătoare astrului diurn. Centrul acestei flori este alcătuit din circa două mii de semințe. Această plantă se cultivă în Mexic cu cel puțin două mii șase sute de ani î.Hr., iar arheologii au excavat pe teritoriul american depozite de semințe vechi de peste trei mii de ani. Tulpina florii poate să crească până la o înălțime de trei metri și jumătate. Aztecii au venerat floarea-soarelui, pictând petalele aurii în templele lor. Primul european care a văzut floarea-soarelui a fost Pizzaro, care a călătorit în Peru în secolul al XVI-lea, mai apoi planta fiind adusă în Europa. Patruzeci la sută din conținutul florii poate fi transformat în ulei, un preparat alimentar răspândit peste tot în lume.
Floarea-soarelui, supranumită coroana soarelui și floarea de aur, l-a inspirat pe Vincent Van Gogh să realizeze o serie de douăsprezece tablouri cu naturi statice care azi sunt celebre.
Se spune că în anul 1567, în Padova, a existat o floarea-soarelui care a ajuns la înălțimea de doisprezece metri. Această plantă este un produs alimentar, are însușiri medicinale, folosindu-se la prepararea unguentelor dar și valențe cosmetice, fiind un ingredient al vopselelor pentru corp.
În limbajul florilor, Helianthus este simbolul adorației, înseamnă mândrie, loialitate și splendoare. Grație caracteristicii sale de a se întoarce mereu după soare, floarea-soarelui a căpătat semnificația devotamentului necondiționat și a fost identificată cu planta în care s-a preschimbat Clythia, tânără îndrăgostită de zeul Apollo.
Floarea-soarelui este emblema statului Kansas și floarea națională a Ucrainei.
Denumire științifică: Lonicera caprifolium
Cunoscută drept: Caprifoi
Opera: Buchet de flori și moluște, Maria van Oosterwijck
An: 1685
Curent: Baroc
Muzeu: Staatliche Kunstsammlungen, Dresda
Denumirea științifică, caprifolium, cuprinde doi termeni: capra și folium, care înseamnă frunză, și provine din asemănarea frunzei cu piciorul caprei. Caprifoiului i-au fost atribuite mai multe semnificații: el simbolizează legăturile dragostei, deoarece planta este cățărătoare și se încolăcește pe suportul ei dar și intimitatea, pentru că această floare construiește umbrare secrete, cu parfum dulce, sub care cuplurile se puteau bucura de liniște. Caprifoiul apare în piesa Visul unei nopți de vară scrisă de William Shakespeare fiind floarea lui Oberon, craiul zânelor. Caprifoiul poate semnifica și devotamentul sau fidelitatea. Petalele pot avea diverse culori: alb, crem sau gălbui și uneori roz.
Se credea că, dacă în jurul unei uși de la intrare crește caprifoi, acesta lucru aduce noroc – și, în Scoția, că acesta va împiedica vrăjitoarele să intre în casă. Florile aduse în casă promit câștiguri financiare.
Dacă tinerii poartă flori de caprifoi împletite pe cap, ei își pot visa dragostea adevărată. De asemenea, caprifoiul este un remediu (se diluează florile) folosit pentru a neutraliza melancolia și dorul de casă.
Denumire științifică: Iris
Cunoscută ca: Iris
Opera: Buchet de flori în vază ceramică, Jan Brueghel
An: 1599
Curent: Baroc
Muzeu: Kunsthistorisches Museum, Viena
Numele florii, care poate avea petale albastre, violet, galbene sau alb-argintii, vine de la zeița greacă Iris (care înseamnă curcubeu), mesagera zeilor. Ea este înaripată, ușoară și rapidă, poartă sandale cu aripi și se îmbracă într-un văl de culoarea curcubeului. Ea simbolizează curcubeul și legătura dintre Pământ și Cer, dintre zei și oameni.
Această plantă surprinde prin frumusețe și miros deosebit, dar și prin însușiri medicinale, fiind folosită pentru a atenua durerile dentare și pe cele sufletești cauzate de iubire neîmpărtășită, fiind totodată un talisman foarte puternic împotriva energiilor negative. Floarea de iris este prinsă pe acoperișurile caselor pentru a asigura protecție împotriva incendiilor.
Florența a ales irisul alb ca emblemă a orașului, denumind această specie Iris fiorentina. De asemenea, această floare a fost utilizată și la curtea Franței, având onoarea de a deveni stema regelui Ludovic al VII-lea, numindu-se fleur de Louis, floarea lui Ludovic, termen care s-a suprapus cu fleur de lys, numele franțuzesc al crinului. Crinul se aseamănă cu irisul, cel din urmă numindu-se „crin spadă” în limba germană. Cele două flori sunt aduse ca omagiu Mariei de către Arhanghelul Gabriel în scena Bunei Vestiri, irisul fiind prezent preponderent în pânzele pictorilor din Țările de Jos.
Irisul simbolizează credința, speranța, înțelepciunea, promisiunea dragostei și suveranitatea.
Denumire științifică: Centaurea cyanus
Cunoscută ca: Albastrea
Opera: Vas cu flori, Daniel Seghers
An: 1637
Curent: Baroc
Muzeu: Colecție privată
Denumirea botanică a albăstrelei derivă din latinescul centaureum, care se referă la personajul mitologic denumit centaur. Pliniu ne povestește despre centaurul Chiron, cel care l-a educat pe Hercule. Semizeul îl rănește din greșeală pe maestrul său cu una din săgețile al căror vârf era înmuiat în sângele otrăvit al Hidrei din Lerna. Înțeleptul centaur își vindecă rana cu o poțiune preparată de el însuși, obținută din albăstrele. În urma acestei legende, floarea a devenit un leac vestit pentru mușcăturile de șarpe.
Albăstreaua simbolizează fidelitatea și constanța. Această floare era prezentă în ritualul funerar din Egiptul Antic, ea servind drept podoabă pentru trupurile mumificate. De asemenea, ghirlandele împletite cu albăstrele erau un simbol al triumfului împotriva vrăjmașilor, fiind purtate de Horus și Osiris. Această floare surprinde prin nuanța specifică de albastru intens, care se întâlnește atât de rar în natură. Această nuanță a devenit „albastrul de Prusia” la curtea împăraților germani.
Datorită semnificației sale, albăstreaua a fost asociată cu imaginea Fecioarei Maria , motiv pentru care a început să fie cultivată în masă în secolul al XVI-lea. Dar natura este uneori capricioasă, așa că petalele albăstrelei cultivate și-au schimbat culoarea în violet și alb. Concluzia a fost următoarea: albăstrelele care apar spontan în lanurile de grâu provin din culoarea cerului senin. Conform unei legende, câmpul de spice de grâu s-a plâns cerului că el nu a primit înzestrări specifice, așa cum florile au primit parfum, copacii au primit foșnetul și păsările au primit cântecul. Atunci cerul s-a îndurat și a trimis în lanurile de grâu frânturi din el însuși – minunatele flori albastre ce dansează printre spice.
Pe lângă calitățile estetice, albăstreaua are și însușiri medicinale, fiind utilizată pentru inflamații oculare și îmbunătățirea vederii.
Denumire științifică: Nymphaea alba
Cunoscută ca: Nufăr
Opera: Nuferi (Nympheas), Claude Monet.
An: 1914 – 1917
Curent: Impresionism
Muzeu: Colecție privată
Nufărului i-au fost atribuite semnificații diferite: el poate simboliza puritatea inimii și elocința (abilitatea de a convinge și de a emoționa prin vorbire) în mitologia egipteană, deoarece vechii egipteni îi dedicau nufărul Soarelui, Zeul elocinței, pentru că floarea se închide la apusul soarelui și se scufundă în apă, apoi se ridică și se deschide din nou în zori.
Nuferii l-au inspirat pe Claude Monet să creeze 250 de tablouri în ulei în care a reprezentat imagini ale acestor superbe flori. Pictorul impresionist s-a confesat: „Probabil că datorez florilor devenirea mea ca pictor.”
Numele lor științific, Nymphaea, derivă din cuvântul grecesc „nimfă”, semnificând o divinitate a apelor, munților și crângurilor care personifică forțele naturii. S-a pretins că semințele nufărului pot supraviețui timp de două mii de ani și dacă sunt plantate ulterior, ele pot germina. Primele exemplare ale acestei flori erau imense; fosilele arată că frunzele nufărului aveau o suprafață de până la 1.2 metri pătrați.
Nuferii au fost aduși pentru prima oară în Anglia și au fost plantați în grădinile botanice în anul 1786. Multe animale se hrănesc cu frunzele și rădăcinile acestor flori iar păsările savurează semințele și ajută astfel la înmulțirea plantei. Frunzele mari de nufăr furnizează un acoperământ excelent pentru pești și diverse specii de amfibieni.
Denumire științifică: Calendula officinalis
Cunoscută ca: Galbenele
Opera: „Gălbenele”(Calendula officinalis), pictură a maestrului vienez Kolo Moser
An: 1909
Curent: Jugendstil
Muzeu: Leopold Museum din Viena.
Alături de Gustav Klimt, Moser este unul dintre întemeietorii curentului artistic Secession, varianta austriacă pentru celebrul Art Nouveau. El a fost profesor de pictură decorativă și desen la Academia de arte vizuale din capitala Austriei, după care s-a specializat în realizarea decorurilor pentru diverse piese de teatru. Unul din motivele plastice preferate era cel floral, pe care îl expune cu talent în tabloul propus azi la secțiunea „capodopere”.
Încă din secolul al XII-lea, gălbenelele au început să fie apreciate și valorificate ca plante medicinale, iar oamenii au început să le cultive în grădinile lor. Culoarea lor intensă este utilizată drept mirodenie, ca înlocuitor pentru șofran, care era la fel de valoros ca aurul în secolele trecute.
În limbajul florilor, gălbenelele sunt simbolul soarelui strălucitor și, în același timp, pot semnifica destinul omenesc: oamenii își urmează soarta așa cum florile urmează mișcarea Soarelui, motiv pentru care gălbenelele au fost supranumite miresele Soarelui. Numele lor latinesc, Calendula (sau micul calendar) provine din termenul „calendae”, adică prima zi din fiecare lună. Numele a fost ales deoarece se considera că această plantă poate prognoza foarte bine evoluția vremii. De exemplu, dacă dimineața, la ora 7:00, gălbenelele au petalele închise, înseamnă că vremea va fi ploioasă.
Petalele gălbenelelor, la fel ca cele ale margaretelor, servesc drept oracol al dragostei, iar bulbul acestei plante era considerat în trecut ingredientul principal al poțiunilor de dragoste.
Denumire științifică: Tulipa gesneriana
Cunoscută ca: Laleaua
Opera: Natură statică cu flori, Ambrosius Bosschaert
An: 1614
Curent: Baroc
Muzeu: The J. Paul Getty Museum, Los Angeles
Emblemă a abundenței și bunăstării, laleaua provine din Persia, acolo unde este un simbol al confirmării dragostei, de aici provenind și numele ei, „lalé”. Conform unei legende persane, laleaua ar fi răsărit din sângele și lacrimile unei fecioare care s-a aventurat în deșert pentru a-și căuta iubitul, motiv pentru care această floare devine simbol al iubirii. În Imperiul otoman cele mai frumoase specii de lalele purtau următoarele denumiri: <visul fericirii>, <misterul veșniciei> sau <elixirul dragostei>.
Un bulb de lalea este adus la Viena în secolul al XVI-ea de către consulul austriac la Istanbul și, în scurt timp, se răspândește în Europa, bucurându-se de mare succes, în special în Olanda. Succesul acestei flori este așa de mare, încât pentru a organiza o piață de desfacere, la Amsterdam se instituie o adevărată bursă specializată, unde se putea paria pe culorile noilor bulbi, ceea ce duce la câștiguri sau pierderi bănești considerabile.
Celebritatea acestor flori l-a inspirat pe scriitorul francez Alexandre Dumas să scrie romanul Laleaua neagră.
În funcție de culoare, lalelele au diverse semnificații: cele roșii înseamnă iubire adevărată, cele galbene semnifică gândurile vesele și soarele, cele albe simbolizează iertarea, iar cele pestrițe laudă ochii frumoși ai femeii care le primește.
Laleaua este floarea națională a Olandei și a Turciei.
Denumire științifică: Dianthus caryophyllus
Cunoscută ca: Garoafă
Opera: Garoafe, Ștefan Luchian
An: 1900- 1916
Curent: Post-impresionism
Muzeu: Muzeul Colecțiilor de Artă, București
S-a spus despre garoafe că au apărut atunci când Fecioara Maria și-a văzut fiul, pe Isus, ducându-și crucea; garoafele au răsărit acolo unde au căzut lacrimile ei sfinte. Numele garoafei, dianthus, provine din cuvântul grecesc pentru floare provenită din Paradis sau floarea lui Jupiter. Garoafele au fost menționate în literatura greacă în urmă cu două mii de ani ca făcând parte din ghirlandele de flori grecești și romane. Florile au un parfum minunat asemănător cuișoarelor. Garoafele au semnificații diferite, în funcție de culoarea petalelor: cele roșii înseamnă admirație, cele galbene, dezamăgire.
În tradiția nordică, mireasa trebuie să poarte în ziua căsătoriei o garoafă, floare ce trebuie găsită de mire. Această tradiție a făcut ca garoafa să devină simbolul căsătoriei sau al unui legământ de dragoste; de aceea, se regăsește în unele portrete care înfățișează miri, în special în tablourile flamande.
Denumire științifică: Prunus dulcis
Cunoscută ca: Migdal
Opera: Ramuri de migdal înflorit, Vincent Van Gogh
An: 1890
Curent: Post-impresionism
Muzeu: Colecția Van Gogh Museum, Amsterdam
Filosofii Antichității au înțeles de timpuriu că există o legătură organică între fericire și natură, această conexiune constituind dintotdeauna o sursă de inspirație pentru artă.
Van Gogh a pictat acest tablou cu privirea îndreptată spre cer, fără să vadă nimic altceva în jurul său.
Pânza a fost un cadou pe care artistul l-a dăruit finului (și nepotului) său, fiul lui Theo Van Gogh. Viața copilului se afla la început de drum, la fel ca florile de migdal, care țâșnesc spre cer la ieșirea din iarnă. Avem în fața ochilor o odă închinată naturii: privind-o, ne amintim de Paradis, pe care ni l-am imaginat mereu ca pe o grădină: o oază înconjurată de ziduri.
Migdalul înflorit simbolizează promisiunea și bucuria, elemente pe care lucrarea artistică propusă azi le transmite nemijlocit.
Denumire științifică: Digitalis purpurea
Cunoscută ca: Degețel roșu
Opera: Fetiță în grădina de degețele roșii, Jessie Willcox Smith ( ilustratoare americană)
An: 1905
Ilustrație în: „A Child’s Garden of Verses”
Degețelul roșu se mai numește și degetariță sau degetarul zânelor. Se spunea că această plantă ținea răul la distanță dacă era crescută în grădină, însă era considerată nenorocoasă în cazul în care era adusă în casă. Numele științific de digitalis derivă de la forma florii, care seamănă cu degetele unei mănuși, în vreme ce vechiul ei nume englezesc, foxglove (folk’s glove), ne atrage atenția că aparținea unei creaturi supranaturale care se ascundea în interiorul corolei și care putea face ca florile în formă de clopoțel să sune. Digitalis purpurea este o plantă extrem de otrăvitoare, însă farmaciștii o folosesc în scopuri medicinale. Pentru acest motiv, Agatha Christie, scriitoarea de romane polițiste, a creat câteva cazuri în care celebrii ei detectivi: Miss Marple și Hercule Poirot, descoperă criminali care se folosesc de ingredientul letal al florii de digitalis. Inflorescența constituie sursa inițială a digitalisului, cel mai valoros drog cardiac descoperit vreodată, pe care doctorii îl folosesc și azi drept stimulent în medicina cardiologică. Degețelul roșu simbolizează tinerețea și măreția.
Denumire științifică: Papaver rhoeas
Cunoscută ca: Mac
Opera: Fluturi și maci, Vincent Van Gogh
An: 1890
Curent: Post-impresionism
Muzeu: Colecția Van Gogh Museum, Amsterdam
Din cele mai vechi timpuri, este cunoscută calitatea de somnifer a florii de mac, de la ea provenind denumirea latină pentru specia cultivată: Papaver somniferum. Hypnos, zeul somnului, era înfățișat de obicei cu o cunună de maci pe cap. Floarea de mac simbolizează imaginația, uitarea, somnul, extravaganța fantastică sau consolarea. Cu mult timp în urmă, oamenii credeau că recoltele vor fi mult mai bogate dacă în lanuri creșteau și maci. Semințele de mac pot sta în repaus mai bine de optzeci de ani înainte să germineze, acest lucru petrecându-se din pricina modificărilor la nivelul solului, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul câmpurilor de luptă. Pentru acest motiv, soldații care și-au pierdut viața în Primul război mondial sunt reprezentați printr-un câmp de maci.
Macul roșu cu centrul negru (Papaver rhoeas) este floarea națională a Albaniei.
Denumire științifică: Anemone coronaria
Cunoscută ca: Anemonă
Opera: Anemone, Odilon Redon
An: 1900 – 1910
Curent: Simbolism
Muzeu: Colecția Minneapolis Institute of Art
Ovidiu ne povestește în „Metamorfoze” că zeița Venus s-a îndrăgostit de Adonis, un păstor de o frumusețe neobișnuită. Tânărul este ucis de un mistreț (însuși zeul Marte se transformase în această fiară) în timp ce vânează. Din sângele lui Adonis răsare anemona, o floare delicată, care se ofilește repede. Există versiuni care au continuat astfel povestea: zeița Venus aude strigătele lui Adonis și se apropie de locul unde tânărul fusese răpus de mistreț, iar lacrimile ei îl readuc la viață pe preafrumosul păstor. Deoarece Venus era desculță când a alergat să-l îmbrățișeze pe Adonis, s-a zgâriat în spinii unor trandafiri albi. Până în acel moment toți trandafirii aveau doar petale albe. Sângele zeiței născută din spuma mării a colorat trandafirii în roșu, astfel apărând în lume rozele sângerii.
Denumire științifică: Rosa canina
Cunoscută ca: Măceș
Opera: Tapet, William Morris
An: 1864
Curent: Arts and Crafts
Muzeu: Colecția William Morris Gallery, Londra
Artistul compune vrejuri de flori de măceș pe un grilaj de lemn și păsări, stând sau în zbor. Acest motiv poartă amprenta naturii, este o imagine a simplității vieții rurale engleze. William Morris a fost un reprezentant al mișcării artistice ”Arts and Crafts”, pictor și scriitor, care s-a inspirat din vegetația înflorită a motivelor medievale și persane, dar a fost influențat și de arta picturală prerafaelită, îndrăgostită de flori.
Florile de măceș (Rosa canina) au culoare roz-deschis și sunt folosite pentru aromatizare sau obținerea de ceaiuri și siropuri. Fructele de măceș au un conținut ridicat de vitamina C. Numele latin Rosa canina are dublă semnificație: ne indică faptul că floarea se înrudește cu trandafirul (Rosa gallica) și că are scopuri medicale: între anii 1700 și 1800, măceșul era folosit la tratarea mușcăturilor de câine turbat. Măceșul este floarea națională a României.
Dacă cel mic este interesat de artă s-ar putea să îi placă și circuitul nostru despre arte vizuale, Micul Artist!
Dacă ți-a plăcut articolul, arată-l și altora!