Alfons-Mucha-iarna-1896

ALPHONSE MUCHA – Iarna

Curentul: Art Nouveau, 1896
Tehnica: Ulei pe lemn
Îl poți vedea la: Colecție privată

Unul din motivele picturale cele mai răspândite este acela al anotimpurilor. Reprezentant al curentului artistic Art Nouveau, Alphonse Mucha, le-a personificat în patru nimfe, reprezentate pe patru litografii. Pictorul a încercat să le diferențieze, imprimându-le anumite atribute. Alăturarea celor patru opere recreează ciclul armonios al naturii. Pentru pictor, aceste capodopere au o semnificație aparte, deoarece seria anotimpurilor este prima lucrare decorativă pe care a realizat-o.  Celebritatea artistului a fost sporită de ușurința cu care poate fi recunoscută alura femeilor care apar în operele lui: frumusețe obișnuită, amestecată cu un aer misterios, ea apare împodobită cu arabescuri și motive florale și are o siluetă care pare că plutește.

Recunoaștem în „Iarna” lui Mucha influența japoneză prin reprezentarea elementelor vegetale, care par arbori bonsai. Figura feminină ce personifică anotimpul rece are o personalitate retrasă și privește suspicios într-o parte. Ea este o adevărată nimfă a iernii, care poartă o rochie drapată, asemănătoare cu hainele din sculpturile grecești. În fața ei, pe crengile contorsionate, stau agățate trei păsări mici și zgribulite și încearcă să se încălzească. Nimfa cu părul castaniu, acoperit cu o pelerină de culoarea cerului sticlos pe care doar iarna îl putem vedea, ține în căușul palmelor a patra pasăre pentru a o încălzi cu răsuflarea ei. Peisajul hibernal este completat cu zăpada pufoasă care acoperă desișul desfrunzit.

PIETER BRUEGHEL CEL BĂTRÂN – Întoarcerea vânătorilor

Curentul: Renaștere, 1565
Tehnica: Ulei pe lemn
Îl poți vedea la: Muzeul Kunsthistorisches, Viena, Austria

O atmosferă calmă dar înghețată plutește deasupra acestui peisaj acoperit de omăt și o liniște apăsătoare preia controlul ca și cum toate sunetele ar fi înghețat. Niciun câine nu latră, nicio coțofană nu croncăne. Numeroasele personaje zugrăvite pe pânză sunt absorbite în activitățile specifice anotimpului hibernal dar nici ele nu reușesc să acopere liniștea copleșitoare prin vreun sunet.

Vânătorii din zăpadă reprezintă o metaforă a existenței umane și transmit faptul că lumea poate fi un loc periculos. Perioada în care a fost realizată această capodoperă era o epocă primejdioasă pentru locuitorii Țărilor de Jos: regiunea se confruntă cu Mica glaciațiune și cu ocupația spaniolă. Tabloul face parte din ciclul anotimpurilor realizat de Brueghel pentru vila lui Nicolaes Jonghelinck, negustor și colecționar de artă. Toate aceste creații artistice sunt incluse în galeria pictorilor olandezi din Muzeul de artă de la Viena.

Artistul ne înfățișează vânătorii în planul central și prepararea cărnii de porc în planul din stânga, cu ajutorul crengilor de ienupăr, folosite la afumarea cărnurilor și peștelui. Vânătorii sunt însoțiți de o haită de câini de vânătoare osteniți: câini basset și ogari englezești. Efortul lor la vânătoare a fost recompensat doar cu o singură vulpe. În planul din stânga stă agățată emblema hanului într-un singur inel și se clatină periculos deasupra scânteilor provenite prin arderea vreascurilor de ienupăr. Hanul se numește Căprioara”, un nume ironic, alăturat vânătorilor fără noroc.  Căprioara este asociată Sfântului Eustațiu, protectorul vânătorilor și patronul regelui Spaniei. În contrast cu planul principal, priveliștea din fundal este animată cu personaje puse pe șotii, deasupra iazurilor înghețate. Ignorând tot ceea ce îi înconjoară, oamenii se lasă în voia veseliei copilărești, amuzându-se plutind cu patinele pe suprafețele înghețate și jucând curling (joc pe echipe cu pietre de granit) pe o suprafață care probabil e acoperită cu un strat de gheață cam subțire.  

Brueghel expune o lume a contrastelor, în care binele și răul nu pot fi separate, își mărginește opera cu un lanț muntos și demonstrează că dacă poți trăi oriunde și te adaptezi înseamnă că ți-ai acceptat soarta.

JOSEPH MALLORD WILLIAM TURNER  – Furtuna de zăpadă / Viscolul

Curentul: Romantic, 1842
Tehnica: Ulei pe pânză
Îl poți vedea la: Tate Britain, Londra, Marea Britanie

Turner a fost cel mai prolific și inovator pictor englez de peisaje. Stăpânea o tehnică de acuarelă genială și picta desăvârșit în ulei. Avea o viziune originală în abordarea scenelor din cadrul naturii, fiind preocupat de contrastul dintre munți și întinderile nesfârșite de apă și de capriciile vremii: furtuni, fulgere, ploi și mări furioase.

Despre lucrarea propusă aici, pictată de maestrul Turner s-a scris foarte mult. Inițial, la expoziția Academiei din anul 1842 nu a fost interpretată în mod corect. Unul dintre criticii de artă din acele timpuri a numit-o  „un amestec nefericit de clăbuci de săpun cu o mână de var”.  Cu toate acestea, pictorul  a întreținut legenda conform căreia el însuși s-a legat de un catarg pe un vas prins în mijlocul unei furtuni pentru a putea zugrăvi scena în cele mai mici detalii.

Pictorul știa să-și expună tablourile în așa fel încât să atragă atenția criticilor de artă. Era conștient de talentul său și devenea un adevărat regizor când era vorba despre cel mai bun mod de a-și înfățișa operele în cadrul expozițiilor. Energia lui lăuntrică era de natură imaginativă, capabilă să picteze singură un tablou ca Furtuna de zăpadă”, permițând întâmplărilor, munților sau curenților descendenți de aer să se ivească din ea. Turner întruchipează o luptă psihologică unică: în soarele zgâriat de furtună, el pare că a găsit divinitatea.

EGON SCHIELE  Copacul legănat de viscol

Curentul: Expresionism, 1912
Tehnica: Ulei pe pânză
Îl poți vedea la: Muzeul Leopold, Viena

Începând cu toamna anului 1911, pictorul austriac Egon Schiele a locuit în micul oraș Neulengbach. Peisajele înconjurătoare l-au inspirat să dea naștere unor lucrări artistice excepționale. „Copacul legănat de viscol” surprinde o plantă delicată, asemănătoare, mai degrabă, cu o viță de vie decât cu un copac. Ramurile și crengile par să apară din cerul cu străluciri metalice și acoperă întregul spațiu al pânzei pictate. Rudolf Leopold, un critic de artă, remarca neobișnuita culoare pe care Schiele a atribuit-o cerului și „pe care niciun alt pictor nu a mai reușit să o redea cu o asemenea tandrețe, cu o paletă tulburătoare de tonuri de gri și de nuanțe utilizate într-un stil grațios.”

Compoziția neconvențională transformă natura într-o structură aproape abstractă. În același timp, mișcările violente ale ramurilor transmit concepția pe care pictorul o avea despre natură: el o considera un subiect antropomorf (care are forma unei ființe omenești).    

Artistul a căutat în permanență trăsături omenești în toate manifestările naturii. Într-o scrisoare din anul 1913, el mărturisea: „Se pot observa pretutindeni mișcări ale plantelor care sunt similare cu cele ale omului: dansul veseliei sau al nostalgiei omului este asemănător cu unduirile regnului vegetal.”

TAMARA DE LEMPICKA – St. Moritz

Curentul: Art Déco, 1929
Tehnica: Ulei pe pânză
Îl poți vedea la: Muzeul de arte frumoase, Orléans, Franța

Supranumită „frumoasa poloneză”, starul perioadei interbelice, pictorița Tamara de Lempicka, adeptă a feminismului, a transformat stilul Art Déco în legendă.    

Artista se integra foarte bine în atmosfera epocii interbelice: o lume a luxului, care se află în deplină opoziție cu nefericirea celor mai mulți dintre oameni.

Femeia care apare în pictura ce a preluat numele unei stațiuni de ski elvețiene, poartă haine de culoarea purpurei (obținută cu multă trudă în Antichitate și purtată doar de împărați, un adevărat bun de lux)  și pare exotică în decorul unei vacanțe hibernale. Tânăra este foarte elegantă, face contrast cu albul pârtiei, pare că abia a coborât de pe podiumul unde a prezentat moda și îl intrigă pe price privitor prin atitudinea ei de superioritate. Tabloul reprezintă o zeiță cu privirea distantă, arogantă, genul de atitudine pe care sigur nu îl poți observa în operele artistice ale francezilor. Aceste trăsături conferă o aură distinctă tablourilor realizate de Tamara de Lempicka și reprezintă un cumul de elemente prin care pot fi ușor recunoscute capodoperele pictoriței de origine poloneză.     

Feministă convinsă, artista a zugrăvit în lucrările sale preponderent femei moderne. Ele sunt libere, au încredere în propriile forțe, au alură băiețească (a garçonne) și vrăjesc iubitorii de artă, prin personalitatea lor.

MARC CHAGALL  – Deasupra orașului Vitebsk

Curentul: Suprarealism, 1914
Tehnica: Ulei pe pânză
Îl poți vedea la: Ontario Art Gallery, Canada

Dintre artiștii porniți în căutarea naivității și simplității, cei care cunoscuseră cu adevărat viața într-un mediu modest erau avantajați: de exemplu, Marc Chagall, venit la Paris dintr-un ghetou al unui oraș rusesc de provincie, cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial. Contactul lui cu arta contemporană nu a reușit să-i șteargă amintirile din copilărie. Picturile sale cu subiect rural reușesc să păstreze ceva din farmecul ingenuu al artei populare veritabile.

Nostalgia după orașul natal poate fi observată și în tabloul „Deasupra orașului Vitebsk”, care înfățișează un peisaj hibernal. Deasupra acoperișurilor plutește în mod bizar un bărbat în vârstă cu un baston în mână și un sac în spate. Personajul poate fi identificat cu miticul evreu rătăcitor, pictorul dorind astfel să-și declare proveniența.

La o privire atentă, se poate observa că scena reprezentată pe pânză este scăldată într-o lumină aurie a unui soare care nu apare zugrăvit, deoarece strălucirea lui este filtrată prin stratul gros de nori.

Acest delicat amestec dintre elemente legendare și detalii familiare, liniile fluide ale compoziției, dar și caracterul fantastic al peisajului transmit nostalgia dorul lui Marc Chagall pentru orașul natal, de care nu s-a desprins niciodată emoțional și spiritual.

CASPAR DAVID FRIEDRICH – Peisaj hibernal cu biserică

Curentul: Romantism, 1811
Tehnica: Ulei pe pânză
Îl poți vedea la: Muzeul de artă din Dortmund, Germania

Spre finele veacului al XVIII-lea, ideea de sublim este asociată îndeosebi cu o experiență legată nu de artă, ci de natură, în care se preferă forma amorfă, durerosul, teribilul. Epoca menționată anterior aparținea călătorilor nerăbdători să cunoască noi peisaje pentru a trăi plăceri și emoții noi. Ia amploare astfel gustul pentru elementul exotic, diferit, ciudat sau interesant. În această perioadă ia naștere poetica munților: călătorul este fascinat de ghețurile veșnice, de abisuri sau de întinderile nemărginite. 

În picturile sale, Friedrich proclamă natura ca fiind însăși substanța religiei.

La prima vedere, peisajul din tabloul alăturat pare o scenă dezolantă: câțiva brazi înfruntă greutatea zăpezii, în timp ce o ceață întunecată apasă deasupra unei biserici din depărtare. La o privire mai atentă, poate fi observat un om care se odihnește lângă o stâncă și privește spre o cruce din lemn, înconjurată de brazi. Un nou detaliu apare în fața privitorului: o pereche de cârje zace abandonată în zăpadă, ca și cum trecătorul a descoperit pe neașteptate acest loc de refugiu.

La o privire mai atentă, se poate observa o relație strânsă între copaci și silueta bisericii: formele lor se aseamănă, vârful lor atingând aceeași nuanță de crepuscul, deoarece au aceeași înălțime. Se asemenea, câteva fire proaspete de iarbă încolțesc prin zăpadă. Aceste elemente sunt simboluri ale speranței și ale renașterii.

Criticul de artă William Vaughan considera că picturile lui Friedrich reprezintă o încercare de a zugrăvi „dorința omului de atinge infinitul și permanenta lui separare de acesta”

Pictorul romantic surprinde în operele sale peisaje din Munții Alpi și regiunile de coastă specifice Nordului Germaniei. În aceste cadre este prezent adesea un personaj care stabilește dimensiunile obiectelor zugrăvite pe pânză și atrage atenția asupra aspectului metafizic al reprezentării: contemplarea locului umanității într-un univers infinit.

FRANZ MARC – Căprioare în zăpadă

Curentul: Expresionism
Tehnica: Ulei pe pânză
Îl poți vedea la: Muzeul Lenbachhaus, München, Germania

Acest tablou a fost realizat în 1911. Pictura are toate caracteristicile unei opere expresioniste de origine germană. Căprioarele au fost pictate într-o perioadă de mare inspirație artistică și demonstrează maturitatea și evoluția creatorului. În anul 1907 pictorul a călătorit la Paris pentru a studia arta. Voiajul și-a pus amprenta asupra artistului, care a descoperit că arta sa își extrage seva din stilul lui Van Gogh. La o privire atentă, se pot observa similitudini între Noaptea înstelată”, pictată de Vincent,  și tabloul din fotografia alăturată.  Franz Marc devine preocupat de reprezentarea pe pânză a diverselor animale: cai, vaci, câini, vulpi, tigri sau căprioare, deoarece i se părea că acestea sunt mai pure și mai pline de spirit decât erau oamenii. Un principiu de bază al Expresionismului în artă susținea faptul că o creație artistică ar trebui să sublinieze sentimentele lăuntrice ale pictorului, în opoziție cu calitatea estetică a picturii sale. Culorile folosite pentru tablou au o semnificație aparte: tonurile de galben și roșu simbolizează feminitatea, senzualitatea și stabilitatea pământului. Albastrul fundalului semnifică prezența spiritului masculin și spiritualitatea.

Culorile și formele sunt elemente iconice ale curentului expresionist în pictură.

HENDRICK AVERCAMP – Pe gheață

Curentul: Baroc, 1610
Tehnica: Ulei pe lemn
Îl poți vedea la: Muzeul Mauritshuis, Haga, Olanda

Între anii 1550 și 1850 Olanda a trecut printr-o perioadă în care iernile erau geroase iar verile destul de răcoroase. Această perioadă a purtat numele de Mica glaciațiune (Mica eră glaciară) și a fost cauzată de o scădere bruscă a temperaturii terestre în emisfera nordică.

În timpul iernii, apa îngheța și pământul era acoperit de zăpadă, ceea ce făcea ca drumurile să fie impracticabile, astfel încât singura modalitate de distracție era jocul pe gheață. Avercamp a devenit un specialist în a picta scene tipic olandeze în care oamenii se amuză în peisajul înghețat situat sub cerul lăptos al iernii.

Maestrul olandez surprinde în tabloul din imagine o panoramă de-a lungul unui canal înghețat dintr-un sat. Vremea nu este deloc prietenoasă, atmosfera este apăsătoare și se poate intui umezeala neplăcută din atmosferă, dar, cu toate acestea, sătenii ies din case și sunt deciși să se simtă bine. Avercamp umple fiecare segment al tabloului său cu personaje tipice: de exemplu tânărul distins, înveșmântat într-un veston la modă, asortat cu o pălărie cu panaș negru, cu o eșarfă roșie și ciorapi de aceeași culoare. Acest domn pompos, plin de el, pare a se afla în centrul pânzei iar în jurul lui, vecinii au bețe lungi în mână și, cu ajutorul lor, se joacă kolf (un joc din trecut care combină elemente de hochei pe gheață și golf). În planul îndepărtat, un grup de femei tinere încearcă să-și îmbunătățească abilitățile de patinaj. Indiferent de câte ori privești acest tablou, acesta te invită de fiecare dată să descoperi un detaliu nou și amuzant.

DE REȚINUT: mergeți, pe cât posibil, și vedeți cu ochii voștri picturile descrise. Nicio reproducere nu se compară cu originalul. Lăsați-vă fermecați de artă!

Dacă ți-a plăcut articolul, arată-l și altora!