Creaturi fantastice

CENTAURUL

Autor: Sandro Botticelli, Palas și Centaurul
Curentul: Renaștere, 1482
Tehnica: Tempera pe pânză
Îl poți vedea la: Galeria Uffizi, Florența

Ființă monstruoasă, cu capul, mâinile și bustul de bărbat iar partea inferioară de armăsar, element care conferă acestui animal fabulos o componentă sălbatică. Centaurii sunt niște abili utilizatori ai magiei și otrăvurilor.

Cel mai vestit și mai înțelept centaur este Chiron, medic și pedagog al eroilor din mitologie: Ahile, Iason, Tezeu. Îi instruiește pe aceștia în sălașul său din muntele Pelion, din Tesalia, în artele vânătorii, medicinei și profeției. Chiron este abil în ierburile vindecătoare, este o forță benefică, aflată în sprijinul luptelor binelui.

Destinul lui Chiron este tragic. Medic iscusit, prieten cu Heracle (Hercule), el luptă alături de acesta. În timpul unei confruntări, o săgeată trasă de Heracle îl atinge din greșeală. Săgeata avea vârful otrăvit cu sângele Hidrei. Chiron preferă să moară și își lasă moștenire titanului Prometeu, (pedepsit de Zeus și legat de o stâncă), propria lui nemurire. Îi putem adăuga astfel marelui vindecător încă o trăsătură benefică: spiritul de sacrificiu. După moarte, eroul civilizator este urcat pe bolta cerească și devine constelația Centaurului (Săgetătorul).   

Imaginea centaurului constituie dubla natură umană: pe de-o parte bestială, pe de alta, divină.

SIRENA

Autor: John William Waterhouse, Ulise și sirenele
Curentul: Prerafaelit, 1891
Tehnica: Ulei pe pânză
Îl poți vedea la: Galeria Națională din Victoria, Melbourne

Făpturi marine de temut, inițial păsări cu chip de fecioară, sirenele sunt menționate pentru prima oară în Odiseea  de Homer. Conform tradiției, ele trăiesc pe o insulă din Marea Mediterană și au puterea de a-i ademeni pe marinari cu cântecul lor irezistibil. Aceștia se apropie tot mai mult de coastă, fermecați de muzica sirenelor, iar corăbiile lor de sfărâmă, lovindu-se de stânci. În Evul Mediu, sirenele devin femei cu coadă de pește, își păstrează glasul ademenitor, fiind frumoase și primejdioase în același timp.

Odiseea povestește că sirenele îi atrăgeau și îi duceau la pierzanie pe navigatori, și că, dorind să asculte cântul, dar să nu moară, Ulise a astupat cu ceară urechile vâslașilor și a poruncit ca el însuși să fie legat de catarg.

Pe corabia argonauților, plecați în căutarea Lânii de aur, Orfeu a cântat cu un glas mai dulce ca al sirenelor, iar acestea s-au năpustit în mare, unde s-au prefăcut în pietre, căci ursit le era să moară în ziua în care cineva ar fi putut ține piept farmecelor lor.

Limba engleză are două cuvinte pentru a desemna această făptură fabuloasă: sirena clasică (siren) și cea cu coadă de pește (mermaid). Ultima variantă derivă din analogia cu divinitățile din cortegiul lui Poseidon, zeul grec al mărilor.  

Zoologii înțeleg altceva atunci când se referă la sirene: mamiferele terestre care, în urmă cu milioane de ani, au pătruns în mediul acvatic, adaptându-se noului mediu de viață. Aceste mamifere purtau numele de sirenieni.

PISICA DIN CHESHIRE

Autor: Sir John Tenniel, Pisica Cheshire
Curentul: –
Tehnica: Ilustrație tuș
Îl poți vedea la: Alice în țara minunilor, ediție ilustrată 1865

În limba engleză există expresia to grin like a Cheshire cat („a zâmbi ca o pisică de Cheshire”). S-au propus diferite explicații. Una, cum că în Cheshire se vindeau brânzeturi în formă de pisică zâmbitoare. Alta, cum că Cheshire e u comitat palatin și că atare distincție nobiliară le-a făcut pe pisici să râdă. Se crede că pe vremea lui Richard al III-lea a existat un pădurar, Caterling, care râdea sardonic ori de câte ori se încăiera cu braconierii.

În romanul Alice în Țara Minunilor, Lewis Carroll i-a dat Pisicii din Cheshire abilitatea dispariției treptate, până când rămânea din ea doar zâmbetul, fără dinți și fără gură.

PASĂREA PHOENIX

Autor: Katsushika Hokusai, Phoenix
Curentul: Ukiyo, 1843
Tehnica: Pictură murală
Îl poți vedea la: Obuse, Shinshu, Nagano

Egiptenii căutau veșnicia folosind mumii și piramide din piatră. În țara lor s-a născut mitul păsării nemuritoare și ciclice, iar grecii și romanii l-au dezvoltat ulterior. 

Herodot este primul autor care menționează într-un text legenda Păsării Phoenix: „este o pasăre sacră care se lasă zărită arareori; ea este aidoma vulturului, iar penele îi sunt pe jumătate aurite, pe jumătate stacojii.”

Pasărea Phoenix este nemuritoare și renaște din propria-i cenușă, fiind propria urmașă și martoră a secolelor.

Pliniu (23 – 79), autor al Istoriei Naturale, o enciclopedie scrisă în secolul I d.Hr., a fost un om de cultură din Imperiul Roman. El se amuza scriind în lucrările sale despre terapeuții care prescriau leacuri obținute din cuibul și cenușa Păsării Phoenix.

GRIFONUL

Autor:  Gustave Moreau, Grifonul
Curentul: Simbolism, 1876
Tehnica: Ulei pe lemn
Îl poți vedea la: Muzeul Național Gustave Moreau, Paris

Cea mai amănunțită descriere a grifonului a fost făcută de Sir John Mandeville, în faimoasele sale Călătorii: „Partea din față a trupului Grifonului este de vultur, iar cea din spate de leu, dar acest animal este mai mare decât opt lei și mai robust decât o sută de vulturi. El își poate duce în zbor cuibul, împreună cu un cal și călărețul lui sau împreună cu doi boi înjugați ca pentru  a ieși la arat, fiindcă labele lui au gheare mari cât trupurile boilor, din ele se fac cupe de băut, iar din coastele lui – arcuri de tras cu săgeata.”

În Evul Mediu, grifonul era un simbol contradictoriu: unii spuneau că el reprezintă demonul, alții că este emblema lui Isus. Acest animal fabulos apare și în Purgatoriul lui Dante trăgând un car triumfal, partea de vultur fiind din aur, iar cea de leu, de culoare albă amestecată cu roșu.

SFINXUL

Autor:  Gustave Moreau, Oedip și Sphinxul
Curentul: Simbolism, 1864
Tehnica: Ulei pe lemn
Îl poți vedea la: Muzeul Național Gustave Moreau, Paris

Sfinxul grecesc are cap și piept de femeie, aripi de pasăre, trup și labe de leu. El a pustiit ținutul Tebei, dându-le oamenilor să rezolve enigme și devorându-i pe cei care nu le aflau soluția.

Pe Oedip, fiul Iocastei, l-a întrebat: „Ce vietate are patru, două sau trei picioare, și cu cât are mai multe, e mai neajutorată?” Oedip a răspuns: „Omul, care în copilărie se târăște în patru labe, când crește merge pe două și la bătrânețe se sprijină în toiag.” Odată rezolvată enigma, Sfinxul s-a aruncat din vârful muntelui.

UNICORNUL

Autor:  Gustave Moreau, Doamna și Unicornul
Curentul: Artă medievală, 1500
Tehnica: Țesătură millefleurs
Îl poți vedea la: Muzeul Cluny, Paris

În stema Marii Britanii se regăsesc față în față Leul britanic și Unicornul scoțian, semnificând unirea celor două regate.

Cunoscut și sub numele de inorog, unicornul este un animal foarte abil care poate fi prins numai cu ajutorul unei fecioare: „îl aduci pe inorog în fața ei, el sare în poala fetei, iar ea îl strânge cu dragoste la piept și-l duce la palatul regilor”. Leonardo da Vinci vorbește despre senzualitatea unicornului: fata îl face să uite de mândrie și să se plece în poala ei și doar atunci el poate fi prins de vânători.  

Cornului său lung îi erau atribuite proprietăți magice: abilitatea de a descoperi și de a neutraliza otrăvurile. Colecționate cu pasiune, așa-zisele „coarne de licorn” erau de fapt dinți de narval.

Religia creștină l-a transformat în simbolul purității și al castității.

În Muzeul Cluny din Paris se află o serie de șase tapiserii franco-flamande, care au ca personaj principal un unicorn și sunt considerate reprezentări alegorice ale simțurilor.

DRAGONUL

Autor:  Raphael, Sfânta Margareta și Dragonul
Curentul: Renaștere, 1518
Tehnica: Ulei pe lemn
Îl poți vedea la: Kunsthistorisches, Viena

Dragonul este înfățișat de obicei ca o reptilă uriașă, înaripată, care scuipă foc. În Antichitatea clasică, el este monstrul tipic pe care eroul trebuie să-l înfrunte, simbolizând conflictul dintre bine și rău. Această ființă poate fi un paznic sever, păstrător al unei comori și simbol al răului.  

Una dintre cele douăsprezece munci ale lui Hercule este aceea de a culege merele de aur din grădina Hesperidelor. Pentru a îndeplini această sarcină, eroul trebuia să se confrunte cu balaurul care păzea merele, un monstru care nu dormea niciodată. Iason, un alt erou grec, trebuie să înfrunte balaurul care păzea Lâna de aur. Într-o situație asemănătoare se află și Perseu, care se confruntă cu fiara ce amenința să o răpună pe Andromeda.

Numele acestei făpturi vine din latinescul draco, cuvânt care înseamnă dragon sau șarpe.   

În China și în tradițiile celtice, dragonul este un simbol benefic, fiind emblema împăratului, o putere cerească ordonatoare și creatoare. Acest animal fantastic capătă astfel dublă valență: nu este doar malefic, el putându-se afla în slujba binelui. Dragonul roșu este simbolul Țării Galilor.